24 de ore

Ai să-mi fii fluture
Singura-mi iubire care asfinţeşte
după o zi
Castelul acela în care ne jucam
copiii zilei de mâine
E plin de paşii noştri şi de visurile
care s-au împlinit de rând
Douăzeci şi patru de idei roşii
prăfuite
De o foame care mă frânge până
la ultimul os
Mi-e sete de tot ce eşti tu
de tot ce sunt eu
În singurele 24 de ore
Pe care le-a dăruit Dumnezeu
omenirii

Remember me

Remember me
Tatuajul dintre sânii mei albi
Îţi zâmbeşte că începuturile
Sunt calde şi albe
Ca un nou-născut al cuvintelor
Totul are un sens al femeii
Care îşi simte ultimul sărut
Damnat
Toate câte au fost şi încep să fie
plâng
Remember me
Eşti ultima mea teamă
Că mâine n-am să-ţi mai nasc
îngeri

Astăzi

Astăzi nu m-am născut şi nu am scris
Despre Dumnezeu, femeie, prejudecăţi şi absolut
Astăzi nu mi-am măsurat sufletul cu privirea
Mă voi găsi mâine
Şi am să încep să trăiesc amintirile de luni cu sete
Şi ploile
Pe ele am să le îmbrăţişez femeie
Ca pe ultima dimineaţă înainte de a mă naşte
Am să te caut
Şi am să-ţi povestesc legenda
noastră cu miros de clementine

Curgere

Îmi nesfârşeşti privirea
Când mi-e dimineaţă de tine
de noi de dor de dor
vei avea nevoie de-o scară albă să-mi atingi eternitatea
prelinsă de pe buzele de catifea roşie
nu-i aşa că vinul mâinilor noastre
arde dulce în singurul templu în care ne naştem din nectar
mi-e dimineaţă de tine
când îmi nesfârşeşti privirea

Solar

Vezi tu

îngerii care ne privesc de după colţul norilor

roşesc privindu-ne îngemănarea vibrantă

încălzirea asta  globară a buzelor

 va topi frigul foamea frica

vom naşte al dorului blând mister

 cuvinte lipite de adânc

şoptesc  balade albe

ştiu

vom reclădi Universul

cu-atâtea răspunsuri scrise

pe retină

Mi-e dimineaţă de noi

Imaginează-ţi o dimineaţă având umerii tatuaţi cu visele noastre! Adagio, iubitule, cei mai frumoşi paşi sunt cei care se întâlnesc. Paşii noştri. Te rog, opreşte ceasurile sufletelor noastre la ora 3 să adâncim lumina cerului! Mi-e sete de nectarul mâinilor noastre, ploi atemporale, născând a dorului culoare, mi-e adânc de cuvânt atingând vibranta dezlegare. Mi-e dimineaţă de noi, iubitule!

Începea să ningă în Sahara

Începea să ningă în Sahara

Şi

Trecătorii se opreau

Pe străzile imaginare

Notând ascuţit

Traiectoria fulgilor roşii

Dorul curucbeului alb

Mângâia alene

Inimile rotunde

Când

Începea să ningă în Sahara

Străini

Ne împărţeam numele în acte
Şi carnea
Până la sânge
Aşteptam
Să mă iubeşti vertical
Cu palmele tale amare
Tu
Erai orb
Şi puţin grăbit
Ca actorul din melodia Laurei Stoica
Până la sânge
Purtăm acelaşi nume
În rest doi străini
Uniţi prin gesturi

Acolo

mi-era foame şi frig

rătăceam pe străzile ochilor mei

gângurind a cald

mâinile mângâiau intunericul

cu aceeaşi speranţă

pe care o port cu mine

în zilele de marţi treisprezece

mi-era foame şi frig

căutam

acel ceva

nedefinit

măsurând arhitectural inaltimile

un fel de bildungsroman

cu final deschis

mi-era foame şi frig

până azi

în braţele tale

În numele tău

În numele tău

Se nasc

Fii

Zei

Şi dumnezei

Vertical

Sărutându-mi lobul urechii stângi

Ştii

Că în numele meu se scriu pe inimi

Războaie de carne şi sânge

Păcat originar

Pe străzi fără de început

Cu peniţa în mână

Poeţii

Rescriu istorii 

În numele nostru

Oamenii dor

Orizontal

Prologul volumului În palma Evei

În palma Evei - viziuni caleidoscopice asupra lumii

Nataşa V. Roman este o poetă din noua generaţie, născută pe malul bănăţean al Mureşului, în oraşul Lipova. Absolventă a Universităţii "Aurel Vlaicu" Arad, specializarea Litere Română – Engleză, îşi cultivă pasiunea pentru POEZIE încă din vremea liceului, când participă la întâlnirile Cenaclului literar-artistic Muza. În decursul timpului publică poeme în diverse reviste şi volume antologice, participă la concursuri literare, care îi aduc frumoase premii şi redactează revista Muza.

În volumul (inspirat intitulat) În palma Evei, poeta reuşeşte să redea caleidoscopic fărâme de suflet şi de lume.

Eva acestor poeme deţine mai multe nume şi atribute, care se completează reciproc: Cea care naşte, Cea care ştie, Cea care (îşi) protejează creaţia, Cea care pune început bun, Maria sau Galateea (cea care dă viaţă însuşi creatorului ei, prin simplul fapt de a-l lăsa să îşi reverse iubirea asupra ei): E atâta lumină în tine, Marie / când îngerii tac a cuvânt prim (Maria).

Poezia Nataşei V. Roman pare la prima vedere o aritmetică simplă, dar esenţială pentru trăirea autentică a vieţii prin cuvânt. Cuvântul ei, cuvântul Evei, este cel care dă viaţă, este cel care adună clipa infinitului şi transformă această devenire nesfârşită în perfecţiune pură simbolizată prin cerc. De altfel, ideea căutării perfecţiunii e des întâlnită în poemele volumului de faţă, perfecţiunea luând forma cercului, luminii, iubirii, divinităţii: zorii flămânzi / de cercuri (Armonie), gândurile verzi / sunt agăţate / de câte un potir / pe care-l substitui mâinilor / făcute / să culeagă lumini (Paşi albi), Dumnezeu mângâie paşii / celor plecaţi s-asculte / Lumina (Zen), cu ochii închişi / pe sârma întinsă / femeia-dumnezeu / îţi sărută cald / tălpile (Cerc albastru), cu ochii închişi / femeia-dumnezeu cade /  în lumina sufletului tău (Cerc albastru), Dumnezeul meu e pruncul acela / născut şi răstignit / din prea mult albastru (Crez).

Subtile îngemănări cu poemele nichitiene apar răsfrânte pe alocuri, un omagiu adus Marelui Blond: în genunchi / stropii de ploaie / îmi găuresc sufletul (Creaţie), în spatele cuvintelor / ochii desculţi / sunt liberi de a fi / ei (Aripi), (ne)fiinţa mea / e-o goană / a hergheliilor de cuvinte (Doi), Nataşa V. Roman căutând să scrie o poezie nouă, capabilă să treacă de barierele hotarelor cuvintelor. De asemenea, cristalele din care este alcătuit universul poetic al Nataşei V. Roman surprind vag fascicule curcubeice soresciene: conjugăm verbul "a şti" / cu îndoite priviri (Lecţie), argheziene: în fiecare răsucire / pământul îşi înfinge / rădăcinile în cer / ploi / ploi rotunde îngemănează / braţele totemului albastru (Îngemănare) sau blagiene: până la cuvântul prim / e facerea / -aceea care geme a toate durerile lumii- / rostogolind lumina / şi carnea crescândă din nori (Înainte de). Se întrevede în acest ultim poem ideea creaţiei şi a jertfei pentru creaţie, idee prefigurată în opera lui Lucian Blaga. Amândoi creatorii de lumi cred că plămada a ceva frumos necesită un sacrificiu.

Sufletul albastru al Evei, pecete a durerii, este capabil să primească din preaplinul iubirii şi al Luminii, pregătit fiind să atingă infinitul. Numeroase versuri evidenţiază acest aspect: moartea pe cruce / e răspunsul întrebărilor / scăldate-n lumină (Lumină), după moartea pe cruce / se cade în lumină / Dumnezeu de cuvinte / în suflet albastru / porţi deschise spre infinit (Triumf).

Poezia Nataşei V. Roman este centrată pe mai multe idei poetice, aspectate cu migală prin imagini artistice inedite. Astfel, volumul debutează cu gândul  de a cuceri universul (perfecţiunea), idee sisifică până la urmă, dar reprezentând condiţia Creatorului şi, deci, neputându-se renunţa la ea nici măcar pentru o clipă: conturul alb / migrează sistematic / spre infinit (Sisif). O altă condiţie impusă Creatorului este aceea de a renunţa la mască şi la un stil de viaţă convenţional, monoton. Aşadar, pentru a-şi putea împlini destinul creator este imperios necesar să rupă masca, să renunţe la banal şi să îşi asume curajul de a fi. Acest tu însuţi reprezintă un amalgam de trăiri şi trăsături dintre cele mai diferite, care îl fac unic, fascinant şi, de multe ori, contradictoriu: definirea eului naşte / cioburi de / pluriperspectivism (Asumare).

Jocul caleidoscopic al cristalelor prin care se reflectă lumina eului este redată cu măiestrie în aproape toate poemele autoarei, ca un leitmotiv: definirea eului naşte / cioburi de / pluriperspectivism (Asumare), atâţia tu ascunşi în mine (Atingerea semicercului), lumina / ia forma / mâinilor mele (Spre cer). Dar acest joc nu este nicidecum unul gratuit. Idealul râvnit este acela al îngemănării spiritului cu trupul, al gândului cu fapta, aşa cum pâmântul este geamănul cerului, legaţi prin sânge ori prin ploi curate: sângele / e glasul care strigă / dimineaţa / noaptea / e o naştere a sinelui (Perspective), în fiecare răsucire / pământul îşi înfinge / rădăcinile în cer / ploi / ploi rotunde îngemănează / braţele totemului albastru (Îngemănare).

Ploile autoarei nu sunt doar calde şi rotunde, ci şi mute şi goale, în simbioză cu femeia care se analizează în fiecare dimineaţă şi care, trebuie, prin definiţie, să se asorteze cumva cu ceea ce e în jurul ei: dimineaţa / ploile sunt mute / şi goale / ca femeia albastră  (5 minute). De aici şi până la aducerea întregului univers în  om, transformându-l într-un microcosmos de sine stătător nu e decât un pas: în mine râde cerul / izvorul frunzelor susură / cald (Armonie), tâmpla dreaptă / înalţă cerul / în semicerc (Amala), Eva ţine-n mâini pământul / alb; sădeşte-n cer glasul / nenăscuţilor (Chintesenţa lumii), lumea tu şi restul Universului / sunteţi ea / la început de cuvânt (E).

Lupul deţine o gamă extrem de variată de simboluri, dar lumina, fecunditatea, neîmblânzirea sunt cele care răzbat cu temeritate din poezia Nataşei V. Roman, în care acest fascinant animal devine totem: toţi lupii caută / urma Marelui Alfa; (lupii) caută lumina cuvintelor (Toţi suntem lupi).

În concluzie, putem afirma categoric că volumul În palma Evei  cuprinde o poezie solară, deschisă spre căutarea Perfecţiunii, o poezie care pune accentul pe plămădirea şi protejarea a ceea ce e mai preţios în om: monada existenţială / strigă / în nisipul creaţiei (Lecţie).

Prof. Carina A. Baba

Persoanele care doresc să achiziţioneze volumul meu de poezii mă pot contacta la adresa de e-mail natired333@yahoo.com

Puncte

Suntem copiii
aceluiaşi ochi central
al universului
răstignirile timpurii
desenează cute
în palma trecerii

Puzzle

Definirea eului naşte

Cioburi de pluriperspectivim

Analogic

Care sfâşie tiparul fad

În aşteptarea refluxului

Ochii clipesc ritmic

Drept

Şi Iuda Îşi aruncă arginţii

La primul colţ de stradă

În genunchi cerşeşte-ndurare

Luminii dintâi

Scăpare şi iertare

Şi ultima furnică are

Când în iubire şi pace se scaldă

Condiţional - optativ

Îngerului meu   

Te strig în noapte

Când sfâşie tăcerea

Celulele din mine

Ţi-aş fi vorbit despre albastru

Aripi şi zbor

Dar azi

Tu

Îmi laşi

Lumină

Aripi

În spatele cuvintelor

Ochii desculţi

Sunt liberi de a fi

Ei

S

Mut e Dumnezeu

în faţa ta

Femeie

îngerii ăştia se  contopesc a lumină

lumina dintâi
carnea din carnea vieţii naşti
Femeie
supuşi sunt cei zămisliţi
din ochii şi buzele tale

O

Se scrie despre tine

la fiecare colţ de stradă

eşti lumină şi căldură

copiii lumii

i-ai zămislit
din sânge şi lacrimi
ştiu
iubirea asta albă
ţi-e scut
priveşte
eşti ruptă din cer

Triumf

După moartea pe cruce
se cade în lumină
Dumnezeu de cuvinte
în suflet albastru
porţi deschise spre infinit

Lumină

Moartea pe cruce

E răspunsul întrebărilor

Scăldate-n lumină

Nu există un tipar al reacţiilor

Nu există un tipar al sentimentelor, al reacţiilor umane pe care fiecare dintre noi le trăieşte în felul său propriu. Plămădiţi din aceeaşi materie şi având fiecare un trup, o minte şi un suflet, reacţionăm diferit atunci când un eveniment neaşteptat se petrece în viaţa noastră. Ceea ce mie îmi poate zdruncina echilibrul interior, pe tine, cel careciteşti aceste rânduri, poate, cel mult, te întristează şi îţi continui rapid şi nestingherit drumul tău. Reacţionăm diferit pentru că suntem diferiţi şi din acest motiv nu putem aştepta ca şi cel de lângă noi să reacţioneze într-un fel asemănător sau chiar identic. Auzind o melodie de-a Lanei del Rey s-ar putea să nu ai entuziasmul meu aşa cum, privind un apus de soare, nu vei admira încântat priveliştea superbă din faţa ochilor tăi. 

Mai departe

Te ard pe rug

Ca pe vrăjitoarele din Evul Mediu

E eretică forţa ta

În abisul din mine

E loc doar pentru lumină
Şi crezuri
Cu îngeri
Şi vulturi
Născuţi din albastru

V

Din trupu-ţi creşte lumină

Duios

Înalţi cerul

Când naşti

Dintâiul adevăr
Eşti şi atingi
dumnezeirea

Gol

Toate-mi amintesc de tine 
partituri răsfirate pe masa timpului 
fereastra încă te aşteaptă 
să-ţi înalţi ochii 
spre totul banal 
muşcă din mine dorul 
cu sete şi foame de cald

Subiectiv

De la Dumnezeu citire

s-a împărţit Binele

pentru fiecare ochi

şi buze

lumina
ia forma mâinilor mele
percepţii şi stări
escaladează divinul
din mine

Colţi

După un cincinal

şi-o trecere subită

venele au riduri

palme aspre

se întind confuze
cevaul are colţi
şi scâncet de copil

Crez

Dumnezeul meu 
ia forma rugilor tale 
când îţi citeşti psalmii 
la ceas de seară 
Dumnezeul meu 
e pruncul acela 
născut şi răstignit 
din prea mult albastru 
Dumnezeul meu
e cerul ăla
în care îmi săruţi ochii
de bună dimineaţa
Dumnezeul meu
e lumina
din ochii tuturor copiiilor

Cerc albastru

Cu ochii închişi
Pe sârma întinsă
Femeia - dumnezeu
Îţi sărută cald
Tălpile
Alea
Care au atins
Şi munţii
Şi cerul
Cu ochii închişi
Femeia – dumnezeu cade
În lumina sufletului tău

Alb

Gândul
suspendat în lumină
ia forma binelui
desăvârşit
cuvântul tace
alb

Maria

E-atâta lumină în tine, Marie,

 Când îngerii tac a cuvânt prim 

Cunună de lacrimi 

Pulsând a rugă 

Şi braţe neprihănite
Întinse spre cer
Eşti tu aleasa
Care blând revarsă
Albastru desăvârşit
În tainice căderi.


Femeilor lumii pentru ca fara ele noi nu am exista

A

În genunchi

Stropii de ploaie

Găuresc sufletul

Pământul gol zvâcnind

Strigă
Înăuntru copacul albastru
Smulgând pietre
tace

Echilibru

Reverberarea simţurilor
primordial cuvânt înalţă
sfâşiind perdeaua tăcerii
           albul
  mângâie copilul - cer

Dacă

Întotdeauna e un „dacă”

Agăţat de cuvânt

Ca a cincea roată

Rătăcită spre nicăieri

Nu mă citi

Nu mă citi 

E criza de teiubescuri 

În augustul lui 2014 

 Planează grame de tu şi eu 

e-un aeroport de stele 

 pe fiecare geană a noastră 

desfăcătoare de ceruri

Întrebare

Despre cine şi ce plânge

e-o buluceală a sinelui

în colţuri

un vid spart

care scrâşneşte flămând
de câte ori hrănesc ochii
zgârii peretele cu inima
verbe încâlcite
dezleagă yin de yang

Eros

Ucide-mă

Ucide-mă a mia oară

îţi spun

cu iubirea ta

renasc

femeie-copil

copac crescut din primăvară

azi

acum

ploaia

să-mi spele glasul

şi unghiile înfipte în cer

să mângâie lumina noastră

Perspective

Sângele
E glasul care strigă
Dimineaţa
Noaptea

E o naştere a sinelui

Prin pori

Şi ochi

Se scurge focul apei

Amala

Secundarele numără

Bătăile ochiului meu

Încordată

Tâmpla dreaptă

Înalţă cerul

În semicerc

Zen

Dumnezeu mângâie

paşii

Celor plecaţi

s-asculte

Lumina

În cerc

Caii contopesc

viaţa

Cu norii

Muşcând cerul

De flori

Doi

Uneori, îţi

impregnezi lumina-n

Celulele timpului

meu

Până la geamătul
sufletului
Ştii
(ne)fiinţa mea
e-o goană
a hergheliilor de
cuvinte
când
cum
îmi atingi ochii

Stare

Mă uit la oamenii de pe stradă. Trecători. Vieţi. Suflete. Tineri cu feţe îmbătrânite, centenare, purtând după ei poverile tuturor generaţiilor trecute. Văd, însă, trecând pe stradă bătrâni care redevin copii prin lumina ochilor lor. Îşi trăiesc a doua copilărie mângâind cu privire Viaţa. Văd oameni – sisif  mare există fără a avea curajul să muşte din copacul verde respectând cutume şi convenţii sociale. Siluete gri, uşor confundabile, fiinţe care îşi repetă acţiunile inconştient, neştiind înălţimea semicercului. Sunt identici prin miliardele de gesturi îndoctrinate egocentric de străbuni.

Înainte de

Până la cuvântul prim

e facerea

-aceea care geme a toate durerile lumii-

rostogolind lumina

şi carnea crescândă din nori
anul acesta timpul e gol
copil medaliat
la olimpiada vieţii

Cald

Noaptea-şi desface braţele

Când Dumnezeu arde lumina

Adâncind gândul

Cuvântul

Alunecând tăcerea
Prin porii sufletului
Caldul cerc

Albastru cade

Asceză

Vii
Cuvintele-ţi iubesc
lumina
lunecândă
asceza sufletului meu
înalţă-mă-n adânc cu
facerea pe buze
albastru de noi
şiroind transcendental

Smerenie

În faţa Ta cad Doamne
Copil ceresc în goi genunchi
Am şoapte calde în priviri
Şi-un început de căutare.
Sunt miezul de lumină plămădit
Ce-n toate-Ţi caută albastrul
Infinit cuvânt şi gând plenar
Făr' de sfârşit Îţi e Iubirea
Legământ de pace
Eşti Adevărul ce Calea îmi arată
Spre nepătrunsul lumii

Început alb

Spală-mi Doamne

Sufletul

Cu lacrimile dorului

Arde-mi privirea cu albastru

Înaltul adânceşte-mi-l
Preamărite
Inima-mi
Tace
Alb
- adevăr celest -

Dor de dor

Îngerului meu

Din ochii-ţi cenuşii

S-a aprins o stea

Singura vie din Univers

Lumina ţi-a apus

Fără ca palma mea să mai simtă

Căldura inimii tale

În alb te-au îmbrăcat fulgii

În dimineaţa lui decembrie

Când ai rătăcit drumul spre mine