Bine ati venit!

"Dragostea este cea mai înaltă realizare la care poate aspira orice fiinţă umană. Este o emoţie care cuprinde toată profunzimea inimii, a minţii şi a sufletului."




miercuri, 23 noiembrie 2011

...

Fiecare cuvânt eşti tu
Când începutul sfârşiturilor mele
Îşi cere drepturile
Până la epuizare.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

echilibru

Întunericul ia formele tale
Fiecare secundă urlă, sfâşie
Cuvintele
Indiferent cine stă
Şi cine aleargă.

vineri, 9 septembrie 2011

O iubeam de Anna Gavalda

Am citit romanul O iubeam de Anna Gavalda pentru că mi-a plăcut la nebunie recenzia pe care a făcut-o Ralisa acestui roman superb. Simplu, fără exprimări pompoase, scris pe înţelesul tuturor şi totuşi, îndrăznesc să îl compar cu...o bijuterie scumpă, lucrată cu atât de mult bun - gust încât valoarea acesteia creşte pe măsură ce observi atent originalitatea şi uşurinţa cu care aceasta a fost creată. Anna Gavalda nu spune nimic senzaţional, dar modul în care sunt istorisite şi analizate cele două poveşti de dragoste impresionează. Cel puţin pe mine m-a impresionat acest roman până la lacrimi. Chloe este părăsită de soţul ei şi, cu toate acestea, încă speră că acesta o va suna, o va căuta, se va întoarce la ea...Dacă asta nu e iubire atunci ce e? Ce altceva poate fi din moment ce ea vrea să treacă peste această faptă de neiertat şi totuşi să îl ierte? Pentru că sunt sigură că, dacă nu l-ar iubi şi nu ar vrea să îl ierte, atunci nu ar exista niciun motiv pentru care să îşi dorească să se întoarcă la ea. Ideea aceasta îmi aminteşte de nişte cuvinte superbe din romanul Love story de Erich Segal:  Dragostea înseamnă să nu fii nevoit să spui niciodată «îmi pare rău»… ...Pentru mine replica aceasta face referire la iertarea persoanei iubite. Cealaltă poveste de dragoste îi are ca personaje pe socrul lui Chloe, Pierre, şi pe Mathilde - cea care va rămâne pentru Pierre singura şi marea lui iubire:  
-Am iubit-o mai mult decât orice pe lume. Mai mult decât orice...
Nu ştiam că se poate iubi atât. În sfârşit, eu, în orice caz, credeam că nu sunt programat să iubesc în felul ăsta. Declaraţiile, insomniile, ravagiile pasiunii, toate astea erau bune pentru alţii. De altfel, chiar şi numai auzul cuvântului pasiune mă făcea să râd. Pasiunea, pasiunea! O plasam undeva între hipnoză şi superstiţie...Era aproape un cuvânt de ruşine în gura mea. Şi pe urmă, povestea s-a întors împotriva mea când mă aşteptam mai puţin. Eu...Eu am iubit o femeie.
Ceea ce mi se pare o abordare inedită este legătura strânsă dintre Chloe şi socrul ei, Pierre, după ce ea este părăsită de Adrien, soţul ei respectiv fiul lui Pierre. Pentru a o înveseli, el le duce pe Chloe  şi fiicele ei, Marion şi Lucie, la casa lui de vacanţă şi în timpul celor câteva zile pe care cei patru le petrec acolo, socrul şi nora devin cei mai buni prieteni. Există o mulţime de mituri şi bancuri despre ginere şi soacra cea rea dar nu am mai întâlnit până acum abordarea relaţiei dintre noră şi socru. Pierre îi spune că ar trebui să vadă ruptura dintre ea şi Adrien într-o altă perspectivă, ca pe un lucru benefic pentru că ea merită ceva mult mai bun. Si eu îi dau dreptate lui Pierre. Nu văd absolut niciun motiv pentru care doi oameni să mai rămână împreuă, chiar dacă au copii împreună. Nu poţi obliga persoana iubită să mai rămână cu tine, să vă continuaţi relaţia dacă sentimentul de iubire nu este reciproc. Mi se pare o minciună ieftină o relaţie sau o căsnicie forţată, falsă şi tocmai din acest motiv şi Pierre îi spune lui Chloe că despărţirea ei de Adrien este un lucru benefic mai ales că "Adrien a ţintit mult prea sus" în ceea ce o priveşte pe ea. Pierre cunoaşte sentimentul acesta de a fi căsătorit cu Suzanne pentru că a fost un laş din moment ce nu a luptat pentru a rămâne cu Mathilde, marea şi singura lui iubire, şi nici nu a îndrăznit să divorţeze. A iubit o singură dată în viaţă, pe Mathilde:
O iubeam pe această femeie. O iubeam pe această Mathilde. Iubeam sunetul vocii ei, umorul ei, râsul ei, felul cum vedea lumea, acel soi de fatalism al oamenilor care s-au vânturat mult. Iubeam râsul ei, curiozitatea ei, discreţia ei, coloana vertebrală, şoldurile uşor reliefate, tăcerile, blândeţea ei şi...tot restul. Totul...Totul. Mă rugam să nu poată trăi fără mine. Nu mă gândeam la consecinţele poveştii noastre. Descoperisem că viaţa e mult mai veselă dacă eşti fericit. Îmi trebuiseră patruzeci şi doi de ani ca să descopăr asta şi eram atât de uluit că îmi impuneam să nu stric totul scrutând orizontul. Mă minunam ca un copil...
Nu ştiu ce părere au alţii, dar eu am senzaţia că Pierre ar fi vrut să aibă posibilitatea de a da timpul înapoi, "de a avea curajul de a urca la etajul şase", de a fi el, de a face măcar o dată ceva ce îşi doreşte cu adevărat şi pentru primă oară în viaţă de a nu mai fi DOMNUL PERECŢIUNE. A iubit-o şi totuşi a lăsat-o pe Mathilde pentru a rămâne cu Suzanne şi a avea cu aceasta o căsnicie searbădă, falsă. Dar mă întreb dacă a meritat acest lucru pentru păstrarea aparenţelor şi a renunţat la el, la marea lui iubire, la singura persoană alături de care a fost fericit. Şi copilul acela, cel al Mathildei, sunt sigură că Pierre era tatăl lui, dar probabil că Mathilda nu i-a mărturisit asta din orgoliu. Şi, în fond, de ce să-i fi zis? Ar fi acceptat el să-l crească împreună pe băieţel? Bineînţeles că nu. Sunt sigură că ea a vorbit foarte serios când i-a spus că este însărcinată şi el, ca idiotul, a întrebat-o cu cine. Dar cine sunt eu să îl judec eu pe Pierre? Iubirea e o minune inexplicabilă pentru că oricât de mult am încerca să o analizăm, să o explicăm, să o definim nu vom reuşi niciodată. Ea trebuie trăită la momentul potrivit cu persoana potrivită pentru că renunţând la iubire renunţăm la noi!

duminică, 28 august 2011

Aerosmith - I Don't Wanna Miss A Thing (Armageddon)


Nicole Scherzinger - Baby Love ft. will.i.am


Pe aripile vântului de Margaret Mitchell

Pe aripile vântului de Margaret Mitchell este un roman pe care îl recomand tuturor iar cei care l-au citit deja deoarece sunt sigură că l-ar reciti cu plăcere. În acest roman sunt relatate mentalităţile
sudiştilor din secolul al XIX-lea, drama războiului din anul 1861 şi destinele eroilor acestei impresionante cărţi: frumoasa, orgolioasa şi curajoasa Scarlett O'Hara, şarmantul Rhett Butler, sensibila şi devotata Melanie şi inadaptatul Ashley care nu poate accepta realitatea şi schimbările aduse odată cu venirea războiului.
            Pe aripile vântului este povestea cochetei Scarlett O'Hara de la vârsta de 16 ani, „care nu era frumoasă, dar bărbaţii nu îşi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei”, având „trăsăturile delicate ale mamei”, „ochii, puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie” iar „sprâncenele groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia” şi până la vârsta de 28 de ani când îşi dă seama că iubeşte şi este iubită dar...este prea târziu.
            La 16 ani, Scarlett O'Hara refuză să se supună mentalităţilor pe care le avea societatea. I se pare absurdă ideea de a nu spune ce gândeşte sau să pară naivă doar pentru a flata orgoliul bărbaţilor, preferă să savureze fiecare fel de mâncare servit la picnicuri sau baluri decât să se abţină doar pentru că aşa trebuie să facă o fată bine crescută. Îndrăgostită de visătorul Ashley Wilkes, ea este dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a împiedica logodna acestuia cu Melanie Hamilton, verişoara lui. Planul ei eşuează, iar secretul iubirii ei pentru Ashley Wilkes este descoperit de Rhett Butler, un paria al societăţii, care se va îndrăgosti de ea datorită personalităţii ei vulcanice. Umilită şi furioasă, Scarlett acceptă cererea în căsătorie a lui Charles Hamilton, fratele Melaniei, iar căsătoria ei are loc cu o zi înainte de cea a Melaniei. Aceasta este una dintre cele mai mari greşeli din viaţa ei nu doar pentru că nu îl iubeşte pe Charles ci şi pentru că atât Charles cât şi Ashley au plecat la război, iar la scurt timp Scarlett descoperă că este însărcinată şi află că este şi văduvă. Doar atunci ea înţelege la cât de multe a renunţat când a acceptat cererea în căsătorie făcută de Charles. Indiferentă faţă de moartea soţului şi fiind însărcinată cu un copil pe care nu şi-l doreşte, ea plăteşte preţul nesăbuinţei sale. Scarlett îşi manifestă dorinţa de libertate şi revolta faţă de convenţiile sociale atunci când, la bazarul organizat cu scopul de a ajuta cauza Confederaţiei, ea acceptă să danseze cu căpitanul Rhett Butler pentru suma de 150 de dolari în aur în ciuda faptului că o văduvă nu are dreptul să râdă, iar dansul nici măcar nu intră în discuţie. Rhett Butler este cel care o convinge pe Scarlett să nu se lase influenţată de opiniile celor din jur şi să renunţe la hainele ei de doliu. Tot el este cel care o răsfaţă pe Scarlett cu mici cadouri şi cel care îi ajută pe Scarlett, fiul ei, Melanie şi bebeluşul ei şi servitoarea Prissy să fugă din Atlanta ocupată de yankei. După ce o ajută pe Melanie să nască, Scarlett este ajutată de Rhett să plece din Atlanta, moment în care acesta îi mărturiseşte că o iubeşte: „Te iubesc, Scarlett, fiindcă semănăm atât. Suntem amândoi nişte renegaţi, draga mea, nişte canalii egoiste. Tu şi cu mine, ne e perfect egal dacă lumea se prăbuşeşte, numai să fim noi la adăpost şi să avem ce ne trebuie”. O admir pe Scarlett deoarece, odată ajunsă la Tara, ea a devenit sprijinul, baza întregii familii chiar dacă ea suferă un şoc inimaginabil când află de moartea mamei sale, blânda Ellen, când îşi vede tatăl trăind într-o altă lume deoarece nu a putut accepta  moartea soţiei şi Tara prădată de yankei. Doar când ajunge să are pământul şi să cultive bumbacul având mâinile pline de bătături şi beşici înţelege importanţa cuvintelor tatălui ei: „Pământul e singurul lucru pe lume care contează(...) E singurul lucru pe lume care durează( ... ) E singurul lucru pentru care merită să munceşti, să lupţi – sau să mori!” Traumatizat, Ashley Wilkes se întoarce din război, dar nu se poate adapta  realităţii pentru că nu poate accepta  schimbările datorate războiului. Scarlett îşi încalcă orice fel de principii atunci când se căsătoreşte cu Frank Kennedy, logodnicul surorii ei, Suellen, însă gestul ei are o scuză, un motiv întemeiat: acela de a plăti cei 300 de dolari reprezentând impozitul pentru Tara. Dar, cum se spune: scopul scuză mijloacele. Căsătoria cu Frank Kennedy îi aduce satisfacţii materiale deoarece, cu spiritul ei intreprinzător, reuşeşte să extindă magazinul soţului ei şi îşi deschide şi o afacere prosperă cu gaterul pe care îl cumpără, şocând astfel încă o dată societatea. Instinctul ei matern nu se trezeşte nici când îi naşte o fată soţului ei, pe Ella. După ce soţul ei este ucis, Scarlett acceptă să se căsătorească cu Rhett Butler şi este fericită, iubeşte şi este iubită, însă devine conştientă de sentimentele ei când este prea târziu. Împreună au o fetiţă minunată, pe Bonnie, care este copia fidelă a lui Scarlett, şi pe care Rhett o va adora pănă când fetiţa are un accident de călărie  şi moare. Moartea lui Bonnie va declanşa o dramă care va determina despărţirea dintre Rhett şi Scarlett. Când Melanie moare, Scarlett îşi dă seama cât de mult a ţinut la ea, dar tot atunci devine conştientă de faptul că în toţi aceşti ani l-a iubit de fapt pe Rhett şi nu pe visătorul Ashley: „Şi totuşi am să-ţi spun, începu ea în grabă, temându-se să nu-i pună mâna pe gură şi s-o silească să tacă. Oh, Rhett, te iubesc aşa de mult, dragul meu! Cred că te iubesc de ani de zile, dar am fost atât de proastă încât nu mi-am dat seama. Rhett, trebuie să mă crezi!”
            Pe aripile vântului este o carte fascinantă, o carte al cărei sfărşit mă impresionează întotdeauna până la lacrimi. Este un roman care te îndeamnă să cauţi iubirea, iar dacă o găseşti, să nu-i mai dai drumul niciodată. Poate, dacă Scarlett ar fi înţeles mai devreme că îl iubeşte pe Rhett, cei doi ar fi rămas împreună, însă atunci romanul nu ar mai fi fost atât de cunoscut în întreaga lume. Merită să citiţi romanul, să o admiraţi pe Scarlett şi chiar să vă identificaţi cu ea, să iubiţi şi să suferiţi alături de ea pentru că sunt sigură că nu veţi regreta. Citiţi romanul şi nu veţi regreta!

marți, 2 august 2011

"Jocul fericirii"

Când eram mică am citit romanul Pollyanna. Nu îmi amintesc decât că era vorba despre o fetiţă pe nume Pollyanna. Pollyanna avea obiceiul să joace "jocul fericirii". A juca acest joc înseamnă a găsi întotdeauna un motiv de bucurie, a vedea partea plină a paharului chiar dacă acesta este aproape gol, a te bucura de ceva chiar atunci, când, aparent, nu mai ai niciun motiv. Mi se pare că aceasta este una dintre marile provocări ale vieţii: să încerci să îţi regăseşti optimismul chiar atunci când totul pare pierdut. Trebuie să înţelegem că întotdeauna poate fi mai rău, aşa cum zice şi Murphy: "Zâmbeşte. Mâine poate fi mai rău". Prin urmare, întotdeauna poate fi mai rău, întotdeauna paharul nu doar poate cădea, dar se mai poate şi sparge pentru că orice stare a unui lucru, a unei persoane este relativă. Tocmai din acest moment trebuie să ne permitem "luxul" de a fi optimişti, de a ţine cu dinţii de tot ce ne poate ridica moralul şi de a ne forţa să vedem luminiţa de la capătul tunelului. Cred că întotdeauna este o soluţie, întotdeauna se pot îndrepta lucrurile deoarece în momentul în care renunţăm să sperăm, să luptăm, renunţăm la noi iar când am renunţat la noi nu mai avem nimic de pierdut pentru că am pierdut totul, ne-am pierdut pe noi. Deci, avem nevoie să jucăm "jocul fericirii!"

joi, 2 iunie 2011

Striptease diurn

De fiecare dată
Amân
Să-ţi fac
Stripease diurn
Să-ţi permit
Să-mi sfâşii hainele
Una câte una
Ţi le trimit
Prioritar
Cu dedicaţie
Scrie-mi.

luni, 16 mai 2011

Fiecare zi reprezintă un nou început, o altă experienţă pe care ţi-o asumi, din care poţi învăţa ceva - cu condiţia să îţi şi doreşti asta. Poţi alege să evoluezi sau să involuezi - depinde doar de tine ce îţi doreşti să faci. Întâlneşti oameni care îţi marchează inevitabil existenţa ta - oameni pe care ajungi să îi iubeşti, să îi admiri şi, de ce nu, să îi urăşti atunci când este cazul. Viaţa e alcătuită din infinite alegeri şi uneori e atât de dificil să iei decizia corectă pentru că aceasta îţi va influenţa întreaga viaţă...E surprinzător şi în acelaşi timp fascinant să observi cum deciziile şi faptele tale influenţează viaţa altora, cum destinele se intersectează şi întâlneşti oameni pe care în mod obişnuit nu i-ai fi cunoscut. Eu aleg ce este mai bun din fiecare experienţă, sper ca fiecare lacrimă să mă întărească, aleg să fiu eu şi să mă feresc de efectul de turmă. Aleg să fiu originală. Aleg să fiu eu adică suma tuturor experienţelor trăite şi care vor fi trăite de acum încolo.

vineri, 8 aprilie 2011

Testament

Îţi scriu pe spatele albastru
ideile mele
puţin câte puţin
refuzurile nopţii
te caută
te obligă
să-mi citeşti
testamentul...

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Există oameni pe care nu o să-i poţi uita niciodată, pe care nu vrei să îi uiţi. Şi, de fapt, de ce să-i uiţi? Pentru că ei ţi-au schimbat viaţa, te-au ajutat să te cunoşti pe tine însuţi, să te accepţi şi să devii un om mai bun decât eşti. Pentru că întotdeauna poţi deveni mai bun decât eşti. Prin urmare, ei, aceste persoane speciale din viaţa ta, te ajută să evoluezi ca individ. Lor, acelor persoane speciale, ajungi să le fii recunoscător pentru tot restul vieţii tale... De exemplu, prima iubire nu o vei putea uita niciodată şi nu cred că există vreo persoană pe lumea asta care să poată afirma că este indiferentă atunci când se întâlneşte întâmplător cu cel/cea care a fost prima iubire. Apoi, sunt persoanele cu care ai legat prietenii foarte strânse şi care ţi-au fost aproape şi cărora şi tu le-ai fost aproape ori de câte ori a fost nevoie. Prietenii, acele persoane speciale care ţi-au fost alături întotdeauna şi care te cunosc atât de bine, ţi-au influenţat viaţa, ţi-au spus adevărul chiar şi când tu ai refuzat să-l accepţi. Şi mai există acea categorie de oameni care te-au încurajat întotdeauna, care ţi-au redat zâmbetul pe buze, care te apreciază pentru ceea ce eşti şi nu pentru ceea ce ar dori alţii ca tu să devii. Şi încă ceva: fiecare dintre noi e special, e important în felul lui numai că puţini sunt conştienţi de farmecul pe care îl au asupra celor din jur. Deci, nu uitaţi să spuneţi cuvintele magice până nu e prea târziu: Te iubesc! Eşti o persoană specială pentru mine! Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

*

Lumea
a uitat
minunile
pe străzi pustii
departe
speranţele
aşteaptă
graţierea
şi tu
înveţi
decalogul iubirii...