Perspective

Sângele
E glasul care strigă
Dimineaţa
Noaptea

E o naştere a sinelui

Prin pori

Şi ochi

Se scurge focul apei

Amala

Secundarele numără

Bătăile ochiului meu

Încordată

Tâmpla dreaptă

Înalţă cerul

În semicerc

Zen

Dumnezeu mângâie

paşii

Celor plecaţi

s-asculte

Lumina

În cerc

Caii contopesc

viaţa

Cu norii

Muşcând cerul

De flori

Doi

Uneori, îţi

impregnezi lumina-n

Celulele timpului

meu

Până la geamătul
sufletului
Ştii
(ne)fiinţa mea
e-o goană
a hergheliilor de
cuvinte
când
cum
îmi atingi ochii

Stare

Mă uit la oamenii de pe stradă. Trecători. Vieţi. Suflete. Tineri cu feţe îmbătrânite, centenare, purtând după ei poverile tuturor generaţiilor trecute. Văd, însă, trecând pe stradă bătrâni care redevin copii prin lumina ochilor lor. Îşi trăiesc a doua copilărie mângâind cu privire Viaţa. Văd oameni – sisif  mare există fără a avea curajul să muşte din copacul verde respectând cutume şi convenţii sociale. Siluete gri, uşor confundabile, fiinţe care îşi repetă acţiunile inconştient, neştiind înălţimea semicercului. Sunt identici prin miliardele de gesturi îndoctrinate egocentric de străbuni.

Înainte de

Până la cuvântul prim

e facerea

-aceea care geme a toate durerile lumii-

rostogolind lumina

şi carnea crescândă din nori
anul acesta timpul e gol
copil medaliat
la olimpiada vieţii

Cald

Noaptea-şi desface braţele

Când Dumnezeu arde lumina

Adâncind gândul

Cuvântul

Alunecând tăcerea
Prin porii sufletului
Caldul cerc

Albastru cade