Bine ati venit!

"Dragostea este cea mai înaltă realizare la care poate aspira orice fiinţă umană. Este o emoţie care cuprinde toată profunzimea inimii, a minţii şi a sufletului."




sâmbătă, 22 octombrie 2011

vineri, 9 septembrie 2011

O iubeam de Anna Gavalda

Am citit romanul O iubeam de Anna Gavalda pentru că mi-a plăcut la nebunie recenzia pe care a făcut-o Ralisa acestui roman superb. Simplu, fără exprimări pompoase, scris pe înţelesul tuturor şi totuşi, îndrăznesc să îl compar cu...o bijuterie scumpă, lucrată cu atât de mult bun - gust încât valoarea acesteia creşte pe măsură ce observi atent originalitatea şi uşurinţa cu care aceasta a fost creată. Anna Gavalda nu spune nimic senzaţional, dar modul în care sunt istorisite şi analizate cele două poveşti de dragoste impresionează. Cel puţin pe mine m-a impresionat acest roman până la lacrimi. Chloe este părăsită de soţul ei şi, cu toate acestea, încă speră că acesta o va suna, o va căuta, se va întoarce la ea...Dacă asta nu e iubire atunci ce e? Ce altceva poate fi din moment ce ea vrea să treacă peste această faptă de neiertat şi totuşi să îl ierte? Pentru că sunt sigură că, dacă nu l-ar iubi şi nu ar vrea să îl ierte, atunci nu ar exista niciun motiv pentru care să îşi dorească să se întoarcă la ea. Ideea aceasta îmi aminteşte de nişte cuvinte superbe din romanul Love story de Erich Segal:  Dragostea înseamnă să nu fii nevoit să spui niciodată «îmi pare rău»… ...Pentru mine replica aceasta face referire la iertarea persoanei iubite. Cealaltă poveste de dragoste îi are ca personaje pe socrul lui Chloe, Pierre, şi pe Mathilde - cea care va rămâne pentru Pierre singura şi marea lui iubire:  
-Am iubit-o mai mult decât orice pe lume. Mai mult decât orice...
Nu ştiam că se poate iubi atât. În sfârşit, eu, în orice caz, credeam că nu sunt programat să iubesc în felul ăsta. Declaraţiile, insomniile, ravagiile pasiunii, toate astea erau bune pentru alţii. De altfel, chiar şi numai auzul cuvântului pasiune mă făcea să râd. Pasiunea, pasiunea! O plasam undeva între hipnoză şi superstiţie...Era aproape un cuvânt de ruşine în gura mea. Şi pe urmă, povestea s-a întors împotriva mea când mă aşteptam mai puţin. Eu...Eu am iubit o femeie.
Ceea ce mi se pare o abordare inedită este legătura strânsă dintre Chloe şi socrul ei, Pierre, după ce ea este părăsită de Adrien, soţul ei respectiv fiul lui Pierre. Pentru a o înveseli, el le duce pe Chloe  şi fiicele ei, Marion şi Lucie, la casa lui de vacanţă şi în timpul celor câteva zile pe care cei patru le petrec acolo, socrul şi nora devin cei mai buni prieteni. Există o mulţime de mituri şi bancuri despre ginere şi soacra cea rea dar nu am mai întâlnit până acum abordarea relaţiei dintre noră şi socru. Pierre îi spune că ar trebui să vadă ruptura dintre ea şi Adrien într-o altă perspectivă, ca pe un lucru benefic pentru că ea merită ceva mult mai bun. Si eu îi dau dreptate lui Pierre. Nu văd absolut niciun motiv pentru care doi oameni să mai rămână împreuă, chiar dacă au copii împreună. Nu poţi obliga persoana iubită să mai rămână cu tine, să vă continuaţi relaţia dacă sentimentul de iubire nu este reciproc. Mi se pare o minciună ieftină o relaţie sau o căsnicie forţată, falsă şi tocmai din acest motiv şi Pierre îi spune lui Chloe că despărţirea ei de Adrien este un lucru benefic mai ales că "Adrien a ţintit mult prea sus" în ceea ce o priveşte pe ea. Pierre cunoaşte sentimentul acesta de a fi căsătorit cu Suzanne pentru că a fost un laş din moment ce nu a luptat pentru a rămâne cu Mathilde, marea şi singura lui iubire, şi nici nu a îndrăznit să divorţeze. A iubit o singură dată în viaţă, pe Mathilde:
O iubeam pe această femeie. O iubeam pe această Mathilde. Iubeam sunetul vocii ei, umorul ei, râsul ei, felul cum vedea lumea, acel soi de fatalism al oamenilor care s-au vânturat mult. Iubeam râsul ei, curiozitatea ei, discreţia ei, coloana vertebrală, şoldurile uşor reliefate, tăcerile, blândeţea ei şi...tot restul. Totul...Totul. Mă rugam să nu poată trăi fără mine. Nu mă gândeam la consecinţele poveştii noastre. Descoperisem că viaţa e mult mai veselă dacă eşti fericit. Îmi trebuiseră patruzeci şi doi de ani ca să descopăr asta şi eram atât de uluit că îmi impuneam să nu stric totul scrutând orizontul. Mă minunam ca un copil...
Nu ştiu ce părere au alţii, dar eu am senzaţia că Pierre ar fi vrut să aibă posibilitatea de a da timpul înapoi, "de a avea curajul de a urca la etajul şase", de a fi el, de a face măcar o dată ceva ce îşi doreşte cu adevărat şi pentru primă oară în viaţă de a nu mai fi DOMNUL PERECŢIUNE. A iubit-o şi totuşi a lăsat-o pe Mathilde pentru a rămâne cu Suzanne şi a avea cu aceasta o căsnicie searbădă, falsă. Dar mă întreb dacă a meritat acest lucru pentru păstrarea aparenţelor şi a renunţat la el, la marea lui iubire, la singura persoană alături de care a fost fericit. Şi copilul acela, cel al Mathildei, sunt sigură că Pierre era tatăl lui, dar probabil că Mathilda nu i-a mărturisit asta din orgoliu. Şi, în fond, de ce să-i fi zis? Ar fi acceptat el să-l crească împreună pe băieţel? Bineînţeles că nu. Sunt sigură că ea a vorbit foarte serios când i-a spus că este însărcinată şi el, ca idiotul, a întrebat-o cu cine. Dar cine sunt eu să îl judec eu pe Pierre? Iubirea e o minune inexplicabilă pentru că oricât de mult am încerca să o analizăm, să o explicăm, să o definim nu vom reuşi niciodată. Ea trebuie trăită la momentul potrivit cu persoana potrivită pentru că renunţând la iubire renunţăm la noi!